Casa fercirii

Image

Singurătatea e cel mai groaznic vis la care nu visează nimeni. Ce senzaţie… ce spaimă! Nu vrea să se gândească.
Când nu vrei să te gândeşti la singurătate, închizi ochii, îţi înfigi căştile în urechi şi te laşi în voia viselor, singurele care te mai pot ţine în viaţă sub influenţa unui astfel de gând.
Ea clipeşte şi începe să vadă soarele primăvăratic înceţoşat, restul lumii sub o lumină difuză. Îşi şterge obrajii calzi şi îşi aduce aminte dintr-o dată de mâinile sale reci. Degetele îi tremură de frig, inima îi tremură de spaimă şi durere. Se scaldă iar într-o ceaţă umedă şi se cuibăreşte în patul său rece, mormântal, care îi fură din căldura trupului ei molcom şi devin unul. Patul său oftează şi-i şopteşte dojenitor: Sărmana, nu mai plânge stea de foc… nu mai plânge că o să te stingi…
Ascultă susurul cald din vocea sufletului ei şi închide ochii. Îşi ia zborul către tărâmul de fildeş unde totul e posibl. Poate fi fericită, poate să zâmbească oricât pofteşte, lumea se metamorfozează în ceva frumos, cum logosul nu poate contura.
Un câmp infinit plin de flori şi case care atârnă de alte ciorchine de flori cu miros proaspăt, dulce-acrişor de primăvară prematură. Începe să fugă, vrea să ajungă cât mai repede la casa ei, deşi nu a mai văzut-o vreodată, habar nu are cum arată, dar e casa visurilor ei. Salută zâmbitoare toţi vecinii care îşi udă grădina, le cântă florilor, toţi zâmbitori şi bucuroşi că a mai răsărit încă o dată soarele, cu dinţii săi colţuroşi.
Mai merge puţin şi pe sub nări îi alunecă un miros de plăcintă şi dintr-o dată mama sa îi apare în faţă cu o tavă plină ochi cu mici firişoare de rai încorporate în felii de plăcintă. Îşi strânge mama în braţe ca mulţumire pentru dulceaţa ce i se topea pe limbă şi îşi continuă drumul.
Un căţel zglobiu i se alătură, fluturând din urechi, cu blana sa ciocolatie cu pete de vanilie ici şi colo, latră vesel şi continuă alături de ea drumul aventuros. E înnebunită şi plină de dorinţă. Atât de mult râvneşte acea casă, încât îşi ia zborul. Căţelul, bineînţeles, îşi ia şi el zborul alături de ea. Vecinii o privesc zâmbitori şi îi fac cu mâna, iar ea zboară şi iar zboară printre norii de frişcă şi ajunge în sfârşit la ea. Aterizează pe un nor şi câinele se grăbeşte înaintea sa, intrând în casă pe uşiţa câinelui. Casa e mică, cu geamurile împodobite cu flori, acoperişul din lemn modest nu străluceşte în bătaia razelor solare, dar ea ştie că acolo se va simţi în siguranţă, ferită de furtuni, de frig, de ploi sau de urâtul lumii. Deschide portiţa pe care scrie Bun venit acasă şi îşi simte imediat picioarele moi. Emoţiile sosirii o depăşesc însă grădina o încurajează, zâmbindu-i şi şoptindu-i vorbe de dor: Păşeşte ţopăit pe potecă şi ajunge în faţa uşii, pe care scrie: Casa fericirii tale. Intră val-vârtej şi se afundă în visul ei, visul care nu ar vrea să se mai termine nicicând. Un vis care se repetă, care se a repeta la nesfârşit.
Acesta e momentul care a echivalat fericirea, echilibrul din ea, sufletul ei explodând şi amuţind în faţa acestei minunate senzaţii. Tăcere şi fericire… deplinătatea clipei.

Anunțuri

Zi-i cum vrei

“Solitude is independence. It had been my wish and with the years I had attained it. It was cold. Oh, cold enough! But it was also still, wonderfully still and vast like the cold stillness of space in which the stars revolve.” ― Hermann Hesse

Biblioteca

Cititor de Proză- 2009- 2015

blog aromantic

sau sadomasochist

Preludiu cognitiv

~Călin Alecsandru

Blog de litere

Just another WordPress.com site

My bookish world

Andreea's Blog

revizia de carte

motive ca să citești

Cosmo REN

The NOTusual